joi, 18 iulie 2024
More
    AcasăDiverseNichita Stănescu - cele mai cunoscute poezii și versuri mai puțin populare

    Nichita Stănescu – cele mai cunoscute poezii și versuri mai puțin populare

    -

    Nichita Stănescu (1933-1983) a fost un poet român de excepție, recunoscut pentru abordarea sa inovatoare și expresivă în literatură. Opera sa poetică, caracterizată prin metafore ingenioase, simboluri profunde și o sensibilitate aparte, a făcut din el unul dintre cei mai influenți reprezentanți ai avangardei literare și ai postmodernismului în România. Nichita Stănescu a adus o nouă perspectivă asupra limbajului poetic, explorând teme existențiale și filozofice într-un stil distinctiv și captivant. Prin creația sa remarcabilă, el a reușit să impresioneze și să fascineze cititorii de toate generațiile, lăsând în urmă un legat literar de neuitat.

    Viața poetului Nichita Stănescu

    Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933 în orașul Ploiești, România. Tatăl său, Ștefan Stănescu, era avocat, iar mama sa, Elena Stănescu, a fost învățătoare. A crescut într-o familie de intelectuali și a avut parte de o educație solidă. După absolvirea Liceului „Jean Monnet” din București, Nichita Stănescu a urmat Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea din București.

    În timpul studenției, Stănescu a fost implicat activ în viața culturală și literară a vremii. A colaborat cu diverse reviste și publicații literare, iar primele sale poezii au apărut în revista „Gazeta literară”. În această perioadă, a intrat în contact cu cercurile literare și artistice din București, dezvoltându-și propriul stil poetic și experimentând cu diverse tehnici și forme de expresie.

    De-a lungul carierei sale, Nichita Stănescu a publicat mai multe volume de poezie care i-au adus recunoaștere și apreciere în literatura română. Printre cele mai importante lucrări se numără „Sensul iubirii” (1960), „O viziune a sentimentelor” (1964) și „Poezii” (1971). Aceste volume s-au remarcat prin originalitatea stilistică și prin abordarea profundă a temelor existențiale și filozofice.

    Pe lângă activitatea sa ca poet, Nichita Stănescu a fost și un traducător talentat, aducând în limba română opere semnificative ale literaturii universale. A tradus lucrări ale unor mari autori precum William Shakespeare, Paul Éluard și Pablo Neruda, contribuind la promovarea acestora în cultura română.

    Viața personală a lui Nichita Stănescu a fost marcată de relații tumultuoase și de o căutare continuă a sensului existenței. Căsătorit de două ori, el a avut o fiică din prima căsătorie și doi fii din a doua căsătorie. Relația sa cu femeile a fost una complexă și a influențat în mod evident poezia sa, unde dragostea și erotismul ocupă un loc important.

    Nichita Stănescu a fost răsplătit cu numeroase premii și distincții pe parcursul vieții sale, inclusiv Premiul Național pentru Poezie în 1975 și Premiul Herder în 1980. Cu toate acestea, a trăit într-un regim comunist restrictiv, iar opiniile și activitatea sa culturală au fost supuse unei stricte cenzuri.

    Tragica sa moarte a survenit pe 13 decembrie 1983, la vârsta de 50 de ani, în urma unui accident vascular cerebral. Cu toate acestea, moartea prematură nu a diminuat impactul pe care Nichita Stănescu l-a avut asupra literaturii române și asupra cititorilor săi. Opera sa continuă să fie apreciată și studiată, iar influența sa rămâne puternică în peisajul cultural românesc.

    Nichita Stănescu – Activitate literară

    Nichita Stănescu – Activitate literară

    Sursa foto: https://www.freepik.com/free-vector/beautiful-book-club-pattern-illustration_24022534.htm#query=poetry&position=4&from_view=search&track=sph 

    Activitatea literară a lui Nichita Stănescu este considerată una dintre cele mai remarcabile și influente din literatura română a secolului al XX-lea. Stilul său poetic unic și explorarea temelor profunde au făcut din el unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani.

    Stănescu a debutat în 1954 cu volumul „Sensul iubirii”, în care a abordat subiecte precum iubirea, timpul și misterul existenței. Acesta a fost urmat de „O viziune a sentimentelor” (1964), o colecție ce a adus o abordare inovatoare a limbajului poetic și a explorat relația dintre cuvinte și sentimente.

    Cu volumul „Poezii” (1971), Nichita Stănescu a consacrat un stil aparte, caracterizat de imagini poetice surprinzătoare, jocuri de cuvinte și o gândire filozofică adâncă. Acesta a fost unul dintre cele mai populare și influente volume ale sale, în care a atins o vârf de maturitate artistică.

    Opera sa poetică este marcată de o abordare metafizică a realității și a existenței umane. Stănescu a fost preocupat de întrebări fundamentale despre timp, moarte, iubire, identitate și transcendență. El a explorat aceste teme prin imagini pline de simboluri, evocând un sentiment de mister și ambiguitate.

    O altă dimensiune importantă a activității literare a lui Nichita Stănescu a fost traducerea. El a adus în limba română opere semnificative ale literaturii universale, contribuind astfel la promovarea autorilor străini în România. Lucrările sale de traducere, precum cele ale lui William Shakespeare și Pablo Neruda, au reflectat talentul și sensibilitatea sa literară.

    Stilul poetic inovator al lui Nichita Stănescu, împreună cu profunzimea și intelectul său poetic, l-au transformat într-unul dintre cei mai apreciați și studiați poeți români. El a fost recunoscut cu numeroase premii și distincții, iar opera sa a avut un impact puternic asupra generațiilor ulterioare de poeți.

    În concluzie, activitatea literară a lui Nichita Stănescu se caracterizează prin originalitatea stilistică, profunzimea tematică și explorarea subtilă a condiției umane. El rămâne unul dintre cei mai importanți poeți români, iar opera sa continuă să inspire și să fascineze cititorii de astăzi.

    Dragostea în poeziile lui Nichita stanescu

    Dragostea ocupă un loc central în poeziile lui Nichita Stănescu și reprezintă una dintre temele cele mai frecvent abordate în opera sa. Stănescu explorează diferite aspecte ale iubirii, de la pasiunea și extazul amoros până la nostalgie, suferință și dorința de apropiere.

    Poeziile sale despre dragoste se caracterizează prin expresivitatea limbajului și prin utilizarea unor imagini poetice puternice și originale. Stănescu folosește metafore și simboluri complexe pentru a transmite emoțiile și stările sufletești asociate iubirii, creând astfel o lume poetică intensă și captivantă.

    Un aspect distinctiv al poeziei lui Stănescu despre dragoste este jocul cu cuvintele și cu limbajul însuși. El explorează puterea cuvintelor de a evoca sentimente și de a comunica în profunzime experiențele emoționale ale iubirii. Uneori, cuvintele capătă noi sensuri și rezonanțe în poeziile sale, adăugând un strat suplimentar de semnificație și profunzime.

    Stănescu abordează și aspecte mai abstracte ale iubirii, cum ar fi iubirea ca forță cosmică sau iubirea ca o căutare a unității și a transcendentalului. El explorează natura duală a iubirii, cu toate nuanțele sale – de la iubirea romantică și pasională la iubirea divină și universală.

    Uneori, în poeziile sale, Stănescu reflectă asupra eșecului și suferinței în dragoste, ilustrând călătoria tumultuoasă a inimii umane în căutarea iubirii adevărate. El explorează paradoxurile și contradicțiile iubirii, precum dorința de libertate și teama de pierdere sau echilibrul dintre atracție și distanțare.

    Prin intermediul poeziei sale despre dragoste, Nichita Stănescu reușește să transmită complexitatea și intensitatea experienței iubirii umane. Aceste poezii rămân relevante și captivante, capturând esența iubirii într-un mod inconfundabil și emoționant.

    Poem

    Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
    şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
    nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
    de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

    Leoaica tânără, iubirea

    Leoaica tânără, iubirea

    mi-ai sărit în faţă.

    Mă pândise-n încordare

    mai demult.

    Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

    m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

    Şi deodata-n jurul meu, natura

    se făcu un cerc, de-a-dura,

    când mai larg, când mai aproape,

    ca o strângere de ape.

    Şi privirea-n sus ţişni,

    curcubeu tăiat în două,

    şi auzul o-ntâlni

    tocmai lângă ciocârlii.

    Mi-am dus mâna la sprânceană,

    la tâmplă şi la bărbie,

    dar mâna nu le mai ştie.

    Şi alunecă-n neştire

    pe-un deşert în strălucire,

    peste care trece-alene

    o leoaică arămie

    cu mişcările viclene,

    încă-o vreme,

    şi-ncă-o vreme…

    Avertisment

    Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,

    în copilăria mea cu nopţi grozave

    cântecul de moarte ca să-l mai ascult,

    gândul să-l rotesc peste cadavre.

    Colţul inimii să-l dau de trunchiuri

    nu mai vreau, ci orizontu-nvins,

    arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,

    i l-am dat femeii mele, dinadins.

    Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,

    nu de sânge vreau să mi-o-nfior!

    Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună

    cât să mă încapă ochii tuturor.

    Iar morişti de zvastici, zbârnâite,

    glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,

    le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,

    îmi clătesc călcâiul, de venin.

    Cântec de iarnă II

    Eşti atât de frumoasă, iarna!

    Câmpul întins pe spate, lângă orizont,

    şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

    Îmi tremură nările

    şi nici o mireasmă,

    şi nici o boare,

    doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

    al sorilor.

    Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!

    Şi nu trece nimeni

    doar sorii albi se rotesc liniştit, idolaru

    şi gândul creşte-n cercuri

    sonorizând copacii

    câte doi,

    câte patru.

    Nichita Stănescu – poezii profunde

    Nichita Stănescu – poezii profunde

    Sursa foto: https://www.freepik.com/free-photo/cozy-home-composition-with-books-table-closeup_34527522.htm#query=poetry&position=6&from_view=search&track=sph 

    Cântec de om – Nichita Stănescu

    Aidoma lui Bălcescu

    sufletul meu

    vrea să fie, aidoma

    lui Avram Iancu,

    inima mea, nebună

    vrea să fie

    Aidoma Mioriței

    de nobile

    vor să fie lacrimile mele

    Aidoma brazilor

    de drepți

    fiii mei vreau să fie

    Aidoma țării mele

    și-ntru nimic altfel decât ea

    vrea să fie destinul meu

    Așa va fi, o,

    așa va fi

    atâta timp cât va sta în mine

    cântarea

    cum stă verdele în iarbă

    Așa va fi

    cât timp voi avea

    gură tăiată orizontal

    de-a lungul feții mele

    gură asemenea Dunării

    omenești

    surâzând în deltă…

    Aidoma mie însumi

    vreau să fiu

    atâta timp cât ființez

    cât exist, cât sunt.

    O, suflete

    caută-l pe Bălcescu

    și cațără-te pe chipul lui,

    adormi pe sprâncenele lui

    trezește-te pe fruntea lui.

    Autoportret în a patra dimensiune – Nichita Stănescu

    Inconjurată de luciul rămas

    din retragerea ploilor spre mare,

    sfera îşi lua de la inima mea

    bun rămas

    rostogolindu-se-n zare.

    De la ochi, rombul culcat

    la revedere îşi luă, zise-adio,

    şi se făcu scut, se făcu zigurat,

    în cinstea trufaşei de Clio.

    Eu primeam toate astea cu calm,

    ţeapăn şi fără mirare văzută,

    deşi arsese ca de napalm

    geometria intimă, ştiută

    numai şi numai şi numai de mine,

    când am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul…

    Fără sferă şi fără romb, în ruine

    fumegător îmi e chipul

    Balada neîncolțită

    Sta și bea între gânduri vii,

    la un chef sub frunze joase

    Rădăcini încolăcite

    oasele-i legau de oase.

    Rezemat stătea-ntr-un cot

    de râu nesecat și rece

    Un țipar i-era sprânceană

    degete, țipari vreo zece.

    Cu o mână sprijinită

    pe-un căpăstru de cometă,

    se lăsa să facă parte

    chiar el însuși din planetă

    Sta și bea, izvor invers

    cerurile câte șapte,

    îmbrăcat în iarbă verde

    și încins la brâu c-un șarpe.

    Bocet

    Nu mai daşi pe la icoane,

    d-aia te-ai pierdut, Ioane…

    Singur ţi-ai făcut dreptate

    cu cuţitul pe la spate,

    de-ai belit la drumul mare,

    cum trecea, pe fieşcare…

    Cele mai citite articole

    Nu-ţi şterseseşi din făptură

    caşul încă de la gură

    Hămeşit cum fuşi de foame

    te-ai crezut haiduc, Ioane.

    Curvele de tot ce sunt

    te-au fost legănat în cânt;

    Tot te-au încălzit cu dor

    şi dulceaţa vorbelor…

    Şi te-ai potrivit la şoaptă,

    minte crudă şi necoaptă,

    calea-n codru de-o luaşi

    plin de visuri şi de caşi

    Dară iarna n-o ştiui,

    nici ce-abate vântul şui…

    …Treişpe lupi te-au încolţit,

    foamea de şi-au izbăvit

    şi te-au încălzit cu dinţii

    carnea ta şi ochii minţii,

    de te duci cu paşi desculţi

    legănat în treişpe burţi.

    Poezii frumoase de Nichita Stănescu

    Poezii frumoase de Nichita Stănescu

    Sursa foto: https://www.freepik.com/free-photo/high-angle-shot-quill-pen-old-book-covered-with-dried-flower-petals_10303312.htm#query=poetry&position=11&from_view=search&track=sph 

    Ce bine că ești

    E o întâmplare a fiinţei mele

    şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

    e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

    pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

    mereu dureroasă, minunată mereu.

    Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

    lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

    fluviul rece în delta fierbinte,

    ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

    Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

    tâmpla de stele, până când

    lumea mea prelungă şi în nesfârşire

    se face coloană sau altceva

    mult mai înalt şi mult mai curând.

    Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

    Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

    douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,

    una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

    una foarte de sus, aproape ruptă

    în înfrigurata, neasemuită luptă

    a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

    Dreptul la timp

    Tu ai un fel de paradis al tău

    în care nu se spun cuvinte.

    Uneori se mişcă dintr-un braţ

    şi câteva frunze îţi cad inainte.

    Cu ovalul feţei se stă înclinat

    spre o lumină venind dintr-o parte

    cu mult galben în ea şi multă lene,

    cu trambuline pentru săritorii în moarte.

    Tu ai un fel al tău senin

    De-a ridica oraşele ca norii,

    şi de-a muta secundele mereu

    pe marginea de Sud a orei,

    când aerul devine mov şi rece

    şi harta serii fără margini,

    şi-abia mai pot rămâne-n viaţă

    mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

    Sufletul metalic al oraşului

    Se face seară şi orizontul coboară.

    Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.

    E un sunet de fier, de cabluri întinse.

    Umbrele oamenilor încep să apună.

    Când ridic braţul, umbra lui ascuţită

    izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,

    de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance

    pe care o primeşti nepăsător în scut.

    Eşti sufletul de metal al oraşului.

    În amurguri apari în pieţele ovale:

    – Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!

    (Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

    Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.

    Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.

    De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc

    de la lucru,

    un cartier al oraşului se ridică la lună.

    Edict

    Pot să fiu uitat, pentru că

    nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.

    Pot fi părăsit, pentru că

    nu-mi iubesc picioarele, pot merge

    şi cu aerul.

    Pot fi lăsat singur, pentru că

    sangele meu se varsă în mare

    oricum.

    E loc. Toate coastele s-au ridicat

    ca nişte bariere.

    E lumină destulă. Privirile mele

    nu văd decât o singură mască.

    Dar ea nu exista încă,

    aşa ca e loc, e loc, este.

    Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;

    iei mereu un alt chip.

    Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită

    de tainicul zenit.

    Poezii celebre de Nichita Stănescu

    Poezii celebre de Nichita Stănescu

    Sursa foto: freepik.com/free-photo/beautiful-composition-different-books_12892763.htm#query=poetry&position=44&from_view=search&track=sph 

    Ploaie în luna lui Marte

    Ploua infernal,

    şi noi ne iubeam prin mansarde.

    Prin cerul ferestrei, oval,

    norii curgeau în luna lui Marte.

    Pereţii odaii erau

    neliniştiţi, sub desene în cretă.

    Sufletele noastre dansau

    nevăzute-ntr-o lume concretă.

    O să te plouă pe aripi, spuneai,

    plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.

    Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,

    mie-mi plouă zborul, cu pene.

    Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi

    lăsasem în lume odaia.

    Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,

    cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

    Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

    şi noi ne iubeam prin mansarde.

    N-aş mai fi vrut să se sfârşească

    niciodată-acea lună-a lui Marte.

    Emoție de toamnă

    A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
    cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

    Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
    că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
    că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
    şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

    Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
    iau cuvintele şi le-nec în mare.
    Şuier luna şi o răsar şi o prefac
    într-o dragoste mare.

    Îmbrăţişarea

    Când ne-am zărit, aerul dintre noi

    şi-a aruncat dintr-o dată

    imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

    pe care-o lasă să-l străbată.

    Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

    unul spre celălalt, şi-atât de iute,

    că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

    şi ora, lovită, se sparse-n minute.

    Aş fi vrut să te păstrez în braţe

    aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

    cu morţile-i nerepetate.

    Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

    Către Galateea

    Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

    şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău

    ce cutremur au şi ce culoare anume,

    şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,

    şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda

    şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

    şi mă rog de tine,

    naşte-mă.

    Ştiu tot ce e mai departe de tine,

    atât de departe, încât nu mai există aproape –

    după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…

    şi tot ce e dincolo de ele,

    şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.

    De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun

    pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.

    Şi mă rog de tine,

    naşte-mă.

    Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

    Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,

    sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui

    copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,

    râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,

    şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,

    pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,

    naşte-mă. Naşte-mă.

    Simbolurile folosite in poeziile lui Nichita Stănescu

    Simbolurile folosite in poeziile lui Nichita Stănescu

    Sursa foto: https://www.freepik.com/free-photo/open-flying-old-books_1007982.htm#query=poetry&position=43&from_view=search&track=sph 

    Poeziile lui Nichita Stănescu sunt pline de simboluri și imagini poetice sugestive, care adaugă profunzime și înțelesuri multiple la textele sale. Simbolurile folosite de Stănescu sunt adesea complexe și au o valoare metaforică sau transcendentă, deschizând uși către lumi interioare și universale. Iată câteva dintre simbolurile recurente în poezia sa:

    • Casa – Casa este un simbol al adăpostului, al intimității și al identității. Simbolizează și relația dintre interior și exterior, între lumea exterioară și lumea interioară a ființei umane.
    • Îngerul – Îngerul este un simbol al spiritualității, al transcendenței și al iubirii divine. În poeziile lui Stănescu, îngerul poate reprezenta o entitate supranaturală, o forță care aduce iluminare și îndrumare.
    • Florile – Florile sunt simboluri ale frumuseții, delicateții și efemerității. Ele pot exprima și fragilitatea emoțiilor sau trecerea inexorabilă a timpului.
    • Lumina – Lumina reprezintă cunoașterea, revelația și iluminarea interioară. Este adesea asociată cu iubirea și cu transcendența spirituală.
    • Pasărea – Pasărea este un simbol al libertății și al călătoriei spre transcendental. Ea poate reprezenta și sufletul sau dorința de evadare din lumea terestră.
    • Marea – Marea este un simbol al infinitului, al misterului și al puterii naturii. Poate sugera și înălțarea sau diluarea identității în imensitatea universală.
    • Călătoria – Călătoria este un simbol al căutării și al transformării interioare. Stănescu folosește adesea imaginea călătoriei pentru a exprima explorarea sinelui și a lumilor interioare.

    Concluzii

    Poeziile lui Nichita Stănescu sunt opere de o înaltă valoare literară, care pătrund adânc în inimile și mințile cititorilor. Stilul său poetic distinctiv, bogăția simbolurilor și profunzimea tematicii au consacrat-o ca pe una dintre cele mai importante voci literare din România. Prin intermediul limbajului său plin de imagini poetice sugestive, Stănescu explorează teme existențiale, iubirea, timpul și misterul vieții. Poeziile sale captivante și dense sunt caracterizate de o sensibilitate profundă și o înțelegere subtilă a condiției umane. Opera lui Nichita Stănescu continuă să fascineze și să inspire cititorii de astăzi, fiind considerată un punct de referință în literatura română și un testament al puterii poeziei de a aduce înțelegere și conexiune în lumea noastră complexă.

    Cele mai citite articole

    Articole Asemanatoare

    Ultimele Articole